E cum e!

Viata cu copii nu este deloc asa cum mi-am imaginat. De fapt, daca ma gandesc mai bine, nu mi-am imaginat nimic. Nici macar cati copii voi avea, sau daca vor fi fete sau baieti.

Nu mi-am inchipuit cum e sa mai ai doua suflete prin casa de care sa te miri mai mereu cand le vezi, sa te intrebi cum si de unde a fost posibil sa apara ca sa-ti bucure viata. Desigur…stiintific stim cum a fost posibil. Dar chiar si asa, cu explicatia stiintifica in minte, miracolul tot miracol ramane. Pana cand miracolul vine la patul tau in creierii noptii, te fixeaza cu privirea pana te trezesti si iti ingheata sangele in vene ca in filmele de groaza in care simti ca esti urmarit in intuneric de o pereche de ochi, auzi suflarea pronuntata, dar nu stii la ce sa te astepti. Pentru ca, in ciuda inocentei lor, spaima te paralizeaza inainte de orice alt gand rational.

Nu mi-am imaginat cum o casa pe jumatate plina cu lucruri de care sigur nu avem nevoie, pentru ca avem apucaturi balcanice de a tine orice justificand ca “poate ne mai trebuie”, mai face loc unor sute de jucarii pentru copii. Jucarii de bebelusi, jucarii pentru fete, jucarii de baieti, jucarele pentru copii, jucarii Montessori, plastilina, nisip kinetic, zâne si zanite, jocuri, puzzle, jucarii din lemn, jucarii educative, Harry Potter, Patrula Catelusilor, Disney, Frozen, seturi de constructie, toate la vedere si grupate in margini de alei imaginare pe care “Uite, poti sa treci, mami, fara sa fie nevoie sa strangem!”.

Am vazut pe rand cum rafturile care depozitau Lego si Playmobil s-au transformat in rafturi pentru carti, cum corturile improvizate pentru joaca au devenit zona preferata de lectura si de șușotit secrete intre frati. Ah! Si, totodata, zona perfecta in care sa te ascunzi cand vin bunicii in vizita, crezand ca nu te observa, desi piciorusele pufoase raman in mod caraghios de evident la vedere.

Nu mi-am imaginat cum din aceeasi eu pot iesi doi alti-eu-mai-mici atat de diferiti. Cum unul e mereu morocanos la trezire si isi pune plapuma in cap numai sa nu mai auda indemnuri de trezire, iar altul e mereu vesel ca se trezeste cu mine in fata ochilor. Cum unul pare ca s-a nascut plictisit iar celalalt e atat de prezent si de curios.

Dar cel mai important lucru pe care nu l-am stiut, dar pe care l-am invatat si-l invat permanent, a fost ca educarea lor porneste de la reeducarea mea. Copiii sunt oglinda noastra, iar cand ni se pare ca e ceva in neregula cu ei, trebuie sa cautam raspunsurile la noi, adultii.

Viata cu copiii este frumoasa. Orice nu mi-am putut imagina a devenit o realitate care m-a facut sa uit cum traiam inainte. Chiar, oare ce faceam cu atata emotie inainte sa am copii?!

Un comentariu la „E cum e!”

Lasă un comentariu