Jurnalul unei zile oarecare

Mă trezesc dimineața cu gândul la cafea. Rămân cu gândul, iar cu fapta mă grăbescc să bag haine la spălat. Mă gândesc că mi-ar trebui vreo trei mașini de spălat ca să avem coșul de rufe cât de cât gol. Una în baie și cu două aș fi de acord să dorm în pat, că doar unde să le mai punem și pe acelea?! Nu avem loc din cauza hainelor uscate care așteaptă să fie orânduite, și uite așa se conturează cercul vicios care-mi mănâncă tinerețea.

Fac cafea, beau cafea, deci încep să exist. Copiii s-au trezit și ei și pornesc circul: “vreau aia”, “nu vreau aia”, “vreau să-mi dai tu”, “nu vrea să-mi dea aia”, “dacă nu-mi dai aia, nu-ți dau ailaltă”, unde AIA e acel merișor al discordiei care îmbracă zilnic altă formă. Într-o zi e trotineta, în alta e un maimuțoi iar în alta poate fi și un dop de plastic. Cert e că există zilnic cel puțin o “aia” de la care începe tărăboiul. 

Energizată de cafea, bag al doilea rând de haine la spălat și vizualizez cum se mărește teancul te rufe și mă înghite. Mă rog, pe acelea pe care le prind, pentru că o parte din ele sunt sustrase, îmbrăcate și târâte prin casă în joaca de-a fantomele, ceea ce mărește posibilitatea ca respectivele obiecte vestimentare să ajungă din nou la spălat sau să se transforme în “aia” pe care se ceartă că vor s-o îmbrace amândoi.

Mic dejun, ieșit afară, joacă, prânz, joacă, somn doar dacă binevoiește cel care s-a autoproclamat “șeful” după ce a vizionat filmul “Bebe șef” de un milion de ori și a învățat exact cum se face.

Cu replici, delegări de sarcini către soră (“ia tu asta și du la gunoi, că eu sunt șeful și tu tre’ să faci cum zic eu!”) dar și către mamă (fără o rată prea mare de succes totuși) și tăieri salariale majore pentru te miri ce, așa încât nu primim mai nimic, mai niciodată. Ba mai mult, aducem bani de acasă ca să-i îndeplinim șefului din dorințe.
Seara încep negocierile pentru culcare. “Eu nu vreau acum”, “stai că mă mai joc”, “vreau să dorm cu tati”, “gata, m-am spălat pe dinți! (indicând periuța neatinsă)” și “da’ mâine ce facem?”, în condițiile în care încă încercăm să-l încheiem pe azi.

Culcat copii, târât în pat, zis mersi că am reușit și azi și “văd eu cum o scot la capăt mâine!”. 

Ieri am scris asta iar azi e “mâine”, deci am reușit!